La început Evhologhionul (bizantin) cu­prin­dea în sine, pe lângă rându­iala „Tainelor”, şi textele din Litur­ghi­er şi cele din Arhieraticon. Cu timpul, prin secolul al XIII‑lea, aceste cărţi au început să se separe.Astăzi se păstrează mai multe manuscrise ale vechiului Ev­ho­loghion bizantin (secolele al VIII‑lea–al XII‑lea), care arată anu­mite dife­renţe de text şi mai ales de formă ale unor gesturi şi acte li­turgice în săvârşirea Tainelor.

Deci rugăciunile şi rân­du­ie­lile Evhologhionului au cunoscut şi ele o evoluţie aparte, unele rân­duieli fiind modificate chiar în Evul Mediu târziu. Litur­gis­tul francez André Jacob clasifică manuscri­sele Evholo­ghi­o­nului bizantin în patru grupe, fiecare din ele re­flectând redactări diferite ale unui conţinut asemănător.

Aceste grupe sunt: a) constantinopolitană primară; b) constantinopolitană târzie; c) periferică primară; d) periferică târzie. De obicei, cele periferice au un conţinut mai bogat, întrucât cei care le‑au redactat, pe lângă rugăciunile şi întreg conţinutul Evhologhionului constantinopolitan, încercau să menţină şi pro­pria tradiţie locală, înscriind astfel mai multe rugăciuni „de al­ternativă”. Cu timpul, acestea (locale) au fost pur şi simplu adăugate la cele din prima şi a doua grupă de manuscrise, for­mând nişte rânduieli mai complexe, uneori cu repetări de idei, iar alteori fără o continuitate clară.

Cele mai importante codice bizantine care conţin texte ale re­dactărilor vechi sunt: Barberini 336 (secolul al VIII‑lea) – copie sud‑italiană ce se află la Vatican; Leningradensis gr. 226, nu­mit şi Evhologhionul lui Porfiri Uspenskiy (secolul al IX‑lea sau chiar al VIII‑lea); Sevastianov graecus 474 (seco­lele al X‑lea–al XI‑lea); Coislinus 213 – Evhologhion constan­ti­nopolitan din anul 1027 aparţinând preotului Stratèghios de la Sfân­ta Sofia; Grottaferrata (secolele al XII‑lea–al XIII‑lea), nu­mit şi Evhologhionul lui Visarion (Bessarion). Prima edi­ţie cri­tică şi istorică a Evhologhionului bizantin o face Jacob Goar. Ediţia a II‑a de la Veneţia – 1730 – este cea mai cu­nos­cută.